Așa era odată, odată de demult,
Când oamenii trăiau în case mici de lut.
Trăiau cu toți fericiți,
Copii împreună cu ai lor părinți.
 

Ei nu aveau prea multe, dar nici nu își doreau,
Se aveau unii pe alții, asta le ajungea.
Părinții munceau liniștiți,
Iar copii erau zilnic mulțumiți.
 

Iar seara când veneau, cu toții se adunau,
Mâncau împreună, apoi se culcau.
Aveau somnul dulce și odihnitor,
Pe un pat înghesuiți, toți în dormitor.
 

Griji nu aveau, erau mulțumiți,
Cu o plapumă de lână erau înveliți.
Copii erau vegheați de părinții lor,
Care îi priveau și zâmbeau ușor.
 

După ani încoace, totul s-a schimbat:
Case din beton, mari s-au  ridicat.
Părinții au plecat departe la muncă,
Copii mulți sunt singuri, lăsați la vreo rudă.
 

Chiar de au de toate, tot nu-s fericiți,
Că ei stau departe de ai lor părinți.
Seară când  se lasă, somnul vine greu.
Mii de întrebări, toți își pun mereu.
 

Oare de ce banii se fac așa greu?
De ce sunt departe de copilul meu?
Timpul trece și copiii cresc,
Dar eu... Doamne, cât o să trăiesc?
 

La ce folosesc banii și averea,
Dacă nouă ne lipsesc IUBIREA, mângâierea.
Mai bine era cum era odată,
Când familia trăia, cu toți laolaltă...
 

Dar... așa era odată!