Sub forma împrejurărilor potrivnice, a bolilor, a morţii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situaţia se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbeşte, dar rugăciunea însăşi pare a fi lipsită de sens.

Există însă o formă diferită de rugăciune, rugăciunea minţii, fixată de veşnicie, şi aici nici o bunăstare exterioară nu poate tămădui suferinţele sufletului care se vede eşuând în căutarea sa după Cel Veşnic. Atunci rugăciunea devine starea normală pentru suflet, şi harul Duhului Sfânt îl poate cerceta dintr-o dată în chip nepătruns, aducându-i o pregustare a veşniciei. Condiţiile esenţiale ale unei astfel de cercetări sunt înfrânarea şi credincioşia. (…)

Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi. Nu constrânge. Se apropie atât de blând, încât putem chiar nici să nu-L băgăm de seamă. Dacă L-am cunoaşte pe Duhul Sfânt, ne-am cerceta pe noi înşine în lumina învăţăturii Evangheliei spre a detecta orice altă prezenţă care L-ar putea împiedica să intre în sufletele noastre. Nu trebuie să aşteptăm ca Dumnezeu să ne silească fără consimţământul nostru. Dumnezeu îl respectă şi nu-l constrânge pe om. Este uimitor felul în care Dumnezeu Se smereşte înaintea noastră. Ne iubeşte cu o iubire afectuoasă, nu din înălţime, nu cu condescendenţă. Şi atunci când ne deschidem inimile către El, suntem copleşiţi de convingerea că El este într-adevăr Tatăl nostru. Atunci sufletul Îl adoră în iubire.

Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 54-55; p. 57