Își mai aduce aminte cineva cum erau oamenii odinioară, când nu poziția socială, nici situația materială nu contau; când toți aveau la fel... dar știau să se bucure de cele ce aveau? Când se ajutau reciproc și singura răsplată era ligheanul cu gogoși calde și paharul de vin abia stat din fiert? Când erau cărări între vecini, fie pentru un pahar de ulei, o cană de zahăr sau un ciur de mălai? Când ajutorul nu însemna reciprocitate, ci pur și simplu un gest de omenie? Când oamenii se prețuiau și nu se invidiau... când singura cale de a închide o poartă era o sârmă veche frumos împletită, nu ca astăzi porți și garduri din fier bine zăvorâte?

Bunicuțele împleteau ciorapi, lucrau flanele pentru nepoți, frământau pâine și cozonaci, cântau, râdeau și mulțumeau pentru toate. Mergeau de mână cu cei mici la Biserică, aprindeau candela în fața icoanei Născătoarei de Dumnezeu și își plecau genunchii înaintea ei, fie dimineața, fie seara, sau ori de câte ori se așezau și se ridicau de la masă. Toate începeau cu rugăciune și toate se terminau la fel... Nu era timp de bârfă la cafea, nici de cleveteală sau de căscat ochii prin mall... Trudă, muncă și jertfă, însă toate cu pace și bucurie. Nu stres, nu rate la bănci,nu tv în exces, nu pungi cu medicamente, nu salam, nu e-uri... ci hrană procurată din osteneala și sudoarea frunții  lor. Casa plină de copiii, jăratec în soba oarbă și curtea plină de animale. Familie sfântă, casă sfântă, masă sfântă, viață simplă. Și singurul care purta de grijă era doar Dumnezeu.
Probabil noi nu am înțeles că a fi om la vremea ta nu depinde de însușirea bunurilor materiale sau financiare, ci pur și simplu de faptul că a trăi în Dumnezeu însemnă că trăiești pentru celălalt... nu numai pentru tine, la fel cum se întâmplă acum cu omul egolatru, indiferent și nepăsător.
Încercați să fiți oameni... nu este greu!
Când cineva are o problemă, nu întoarce capul... întinde mâna!
Dragostea naște darul de a fi și a face bucurie celuilalt.
 

Hristos a înviat!
 

(Pr. Adrian-Liviu Marina)