În timpul agoniei de pe Cruce, Iisus a grăit în şapte rânduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabilită cu precizie absolută, căci niciun evanghelist nu le pomeneşte pe toate, ci fiecare pe câte unele. Iată una dintre cele mai probabile succesiuni:
 

1. „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34)
 

Prima Lui rostire de pe Cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau. Dacă Cel fără de păcat i-a iertat pe călăii Sai, cum oare noi, cei plini de greşeli, nu vom ierta greşiţilor noştri?
De aceea, preotul strigă în noaptea Învierii: „Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!”
 

2. „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, 43)
 

Se binecuvintează astfel pocăinţa şi dreapta mărturisire, prin care tâlharul dobândeşte, chiar în ceasul al doisprezecelea, Raiul comuniunii cu Hristos.
 

3. „Femeie, iată Fiul Tău!... Iată Mama Ta!” (Ioan 19, 26-27)
 

După ce le-a vorbit mai întâi păcătoşilor, Domnul se adresează de pe cruce celor mai drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţându-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale.
Maica Domnului – „Noua Evă” – este consfinţită astfel ca Maică purtătoare de grijă a întregului neam creştinesc.
 

4. „Mi-e sete!” (Ioan 19, 28)
 

Răstignitului Îi este sete: lucrul cel mai la îndemână, care se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus viaţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decât oţet şi fiere! Celui ce este „dulceaţa lumii”, lumea îi întinde, până-n ceasul din urmă amărăciunea păcatelor ei.
Dar setea Domnului este mai mult decât setea de apă a trupului sfâşiat: este dorul neostoit al Fiului Lui Dumnezeu după dragostea omului şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc.
 

5. „Eli, Eli, lama sabahtani?” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34) 

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”
 

Hristos a primit "părăsirea" Tatălui pentru noi, căci strigătul de pe cruce e strigătul Psalmistului (Ps. 21, 1)
"Părăsirea" Lui de Tatăl poartă în adâncul ei însăși esența și puterea fără margini a iubirii. A iubi înseamnă tocmai a te "părăsi", a renunța la tine, a te uita pe tine pentru altul, pentru salva­rea lui.
 

6. „Săvârşitu-s-a!” (Ioan 19, 30)
 

„A se săvîrşi” înseamnă, deopotrivă, „a se sfârşi” şi „a se împlini”. Iisus e la capătul misiunii Sale mântuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvârşească (sfârşescă), dar Dumnezeul din El are conştiinţa întreagă a săvârşirii (împlinirii) planului mântuitor, a biruinţei divine care va străluci de a treia zi, pentru eternitate, în lumina neînserată a Învierii.
 

7. „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46)
 

Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de şederea „de-a dreapta Tatălui” cea din veci şi pentru vecii vecilor.