Îndrăznesc să afirm că iertarea este o virtute exclusiv creștinească. Până la întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, iertarea nu era cunoscută în lume. Fiecare om răspundea aproapelui său după faptele lui: la rău, răsplătea cu rău, la bine, răsplătea cu bine.

Dumnezeu face cunoscută iertarea prin Hristos Domnul punând mare accent pe această cheie a Raiului, căci „dacă veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Mt.6,14-15). Mântuitorul acordă un loc mare iertării din viața noastră, fiind centrul vieții creștinești. Totul începe, continuă și se termină în iertare. „Iertați și veți fi iertați” (Lc.6,37), spune Domnul. El este pildă vie de adevărată iertare pe cruce, pentru că atunci când durerile îi copleșeau întreaga ființă, a iertat. Căci, cine iartă puțin, puțin iubește, iar cine iartă mult, mult iubește. Să nu uităm câte au răbdat și îndurat martirii, sfinții și alți prigoniți, răspunzând la durere cu balsamul iertării. Când vom ierta totul, le vom căștiga pe toate, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur. Iertând, imităm pe Dumnezeu și, mistic ne naștem din nou.

Lipsa de îndurare a inimii omenești zace ca o drojdie în adâncul sufletului aducând multe suferințe, rătăciri, pierderi de tot felul, risipiri și agonii. Iertarea, condiția fundamentală a vieții noastre, este necesar să ne însoțească pretutindeni, ca să putem culege roade și în rugăciune, în post, în fapte bune. Altfel, vom fi ca un sac fără fund ce nu poate agonisi nimic bun, deoarece e găurit de ură și nu e sprijinit pe umerii iertării.

Iertarea este medicamentul fericirii, este semnul sigur prin care se poate cunoaște dacă avem în suflet o picătură de iubire adevărată. Și ce este această iubire adevărată? Ea nu este cea care te strânge în brațe, ci cea care iartă, atunci când i-ai greșit. Câți nu am simțit dulceața de negrăit în cuvinte simple a iertării?!

Spun părinții din Spiritualitatea Ortodoxă că să ierți pe cel ce te ofensează, pe cel ce te rănește de moarte, este o iubire pe care Dumnezeu a așezat-o în inima oamenilor ce au cerut-o. Puterea sfântă de a ierta este o putere dumnezeiască, căci El în nemărginita Sa iubire este cel dintâi care iartă, iartă și necontenit iartă... Iertarea zguduie ființa omului, când cineva se așteaptă la pedeapsă și primește iertare, face ca să se umple cerul de sfinți.

Iertarea este o floare rară tot mai greu de cules din sufletele ce zilnic devin tot mai mici. Ce folos că iertăm, dar nu uităm și când se tulbură apele inimii noastre, ies la iveală uragane de reproșuri. Fierbem, dăm în clocot și apoi nu știm cum să mai punem mirodenii la ce a mai rămas. Oare așa face Hristos cu noi, ne iartă doar din vârful buzelor? Cât de mult greșim noi lui Dumnezeu și cât de puțin ne greșește cel de lângă noi, nouă. De câte ori ne-a iertat pe noi Dumnezeu și ne va mai ierta, dacă ne ducem la El cu inima înfrântă și smerită, plină de pocăință, și cât de mici suntem noi și plini de neîndurare cu cei din jur? Hristos iartă tot, șterge cu buretele, se comportă cu noi atât de nobil, ca și cum nu s-a întâmplat nimic, dar noi?
Nu iertăm, nu mângâiem, ci adăugăm întristare la întristare în cugetul inimii. Tolstoi spune că adevărata iertare e atunci când ierți tot, altfel nu e iertare.

Cum răspundem noi la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne îndeamnă: „Îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora... după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi.” (Col. 3, 13)? „Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos. ”(Efes. 4, 32)

Părintele Hrisostom Filipescu

Puține cuvinte, multă iubire... Editura PIM, Iași 2013, p. 47-49