Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i șade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei. 
Mai toti au părăsit Ortodoxia pentru motivul că "popa din sat era bețiv" sau "era curvar" sau "făcea politică" sau "era lumesc..."
Ca si cum valabilitatea învățăturii Lui Hristos ar fi la cheremul ticăloșiei cutărui popă din cutare comună.
(Dar e mai palpitant să fii printre cei 144.000 de aleși și să faci parte dintr-o asociație cu sediul la New York într-un turn, decât să fii o oarecare oaie a unei turme nediferențiate la o periferie a Europei)
Ei spun: "Ce valoare pot avea Tainele săvârșite de un preot nedemn?"
Deplină valoare. Soluția a fost dată încă din anul 311 la sinodul de la Arles, după erezia donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui Iehova.
Ex opere operato.
Ambele erezii (donatista, iehovista) țin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman si lucrarea divină, care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu necontaminat de tubul prin care se scurge. Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei. 
Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele, ci şi gândurile curate şi onorabile. 
Cred în minuni, ca şi eroul lui Mircea Eliade în "O fotografie veche de 14 ani" şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire. 
Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos. 
Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a făcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

(Părintele Nicolae Steinhardt)