Sfântul Petru Damaschin spune așa: "Precum la casa noastră cea simțită, când vrem să o zidim, avem trebuință de aceste lucruri: mai întâi de pământ tare, al doilea - de temelie, al treilea - de pietre, al patrulea - de tină sau de aliajul care leagă pietrele, al cincilea - de pereți, al șaselea - de acoperământ, al șaptelea - de meșteri, adică de zidari, și al optulea, după ce am terminat casa - de un paznic, ca să asigurăm casa noastră cea simțită, la fel și când vrem să zidim casa cea de gând a sufletului nostru, avem trebuință tot de atâtea lucruri și în loc de pământ tare, avem nevoie de răbdare desăvârșită, în loc de temelie, de credință tare și nefățarnică, și dreaptă, și Sfânta, și Preasfânta, și de viață făcătoare Treime, în loc de pietre, de felurimea faptelor bune și a virtuților, în loc de tină sau de aliajul care leagă pietrele, de smerita cugerare, căci precum tina și aliajul leagă pietrele, așa smerenia leagă întru una toate faptele cele bune.
În loc de cei patru pereți, avem nevoie de cele patru virtuți cardinale, atotcuprinzătoare, adică de pricepere, de întreaga înțelepciune, de bărbăție și de dreptate. De pricepere, prin care pricepem ce trebuie să facem, cele bune sau cele rele. De întreaga înțelepciune, prin care noi înfrânăm toate pornirile noastre cele dobitocești și pasionale și păcătoase. De bărbăție, prin care noi putem ascute și întări partea mânioasă a sufletului împotriva diavolului și a tot păcatul. Și de dreptate, care îi dă fiecărei părți a noastre cele ce i se cuvin, adică părții cuvântătoare priviri duhovnicești și rugăciune; celei mânioase - dragostea duhovnicească; celei poftitoare - întreaga înțelepciune și înfrânare, iar celei trupești - hainele și cele de nevoie.
 

În loc de acoperământ, noi trebuie să agonisim dragostea cea desăvârșită către Dumnezeu și către aproapele. Iar în loc de zidari, noi folosim deslușirea, adică dreapta socoteală. Dar nu ajunge dreapta socoteală a noastră sau discernământul, adică deslușirea noastră, de nu ar fi ajutată această dreaptă socoteală de darul Lui Dumnezeu, că auzi cum cântă Biserica: „De nu ar zidi Domnul casa bunătăților, în zadar ne-am osteni!” Deci, adevăratul ziditor al casei celei de gând a sufletului nostru este Însuși Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care lămurește dreapta noastră socoteală ca să lucrăm noi fapta bună fără de fățărnicie și fără de scop rău și numai după voia Lui Dumnezeu. Iar în loc de portar sau paznic al casei de gând, dumnezeieștii părinți ne învață să avem de-a pururea paza minții și a inimii noastre cu multă socoteală și cu mare purtare de grijă, după cuvântul Scripturii care ne învață așa: "Fiule, cu toată trezvia păzește-ți inima ta, că întru aceasta se află izvoarele vieții."
 

Și aceste puține fiind zise, cuvântul se va îndrepta către inima noastră și către pacea ei și cum se câștigă pacea inimii noastre în întâmplările vieții noastre celei de toate zilele și toate minutele și ceasurile. Pentru a vorbi despre acest lucru mai întâi trebuie să știm ce este inima noastră și ce puteri sunt în inima noastră și cum stă inima noastră în noi.
Inima, după marele Vasile, este cea dintâi născută dintre mădulare, că zice el că la toată ființa se naște cel dintâi mădular care se pune de fire este inima. Și după asemănarea și mărimea trupului ce se va zidi, inima își alcătuiește din cele ale firii mărimea și forma trupului ei și apoi dă mărime corpului, după alcătuirea ei cea pusă de fire prin darul și puterea Lui Dumnezeu. Inima, după același mare Vasile, este scaunul și rădăcina, și începutul, și izvorul tuturor puterilor celor trupești, al celor sufletești, al celor afară de fire și al celor mai presus de fire. Inima este centru firesc pentru puterile firești ale trupului, centru sufletesc pentru puterile sufletești ale sufletului, centru mai presus de fire pentru darul Preasfântului Duh cel mai presus de fire, care are centru și scaun și stă ca un jilț în inima omului, și centru afară de fire pentru patimile cele afară de fire ale noastre care strică și spurcă pe om.
 

Acum trebuie să arătăm cum stă inima în om. Cuviosul Nicodim Aghioritul, arătând el oarecum o pildă mai practică, zice: "Inima omului se află în el ca arcul la ceas."

Și vedem că atunci când arcul la ceas s-a stricat puțin sau s-a deranjat puțin, toate organele ceasului nu mai funcționează normal și se clatină sau rău sau fără precizie, iar dacă arcul la ceas s-a rupt, toate organele ceasului au încetat desăvârșit să lucreze.
Așa este inima pusă de Ziditorul în noi. Când ea este tulburată și nelalocul ei și nu are așezare pașnică, toate gândurile noastre, toate cuvintele noastre, toate mișcările noastre, toate faptele noastre nu se mișcă normal, după voia Lui Dumnezeu, ci se mișcă împotriva firii lor rânduite de Dumnezeu și împotriva voii Lui Dumnezeu. Și când inima noastră este omorâtă prin păcat sau este copleșită de păcat, sufletul moare desăvârșit și el, dacă nu ne întoarcem către Dumnezeu prin pocăință de bunăvoire cât mai avem viață pe pământ.
 

Deci, se pune întrebarea de unii din dumnezeieștii părinți cum poate omul, după ce s-a tulburat inima lui de anumite patimi în împrejurările vieții, să o liniștească pe dânsa, că de mare nevoie și de prea mare nevoie este a ști omul să-și liniștească inima sa. Că zice dumnezeiescul părinte Nicodim Aghioritul și Sfântul Grigorie de Nyssa și dumnezeiescul Grigorie Teologul și alții că cel mai bun luptător duhovnicesc și cel mai iscusit în lume este acela care știe să-și liniștească inima sa în orice vreme de împrejurări și ispite ale vieții sale. Că în măsura în care își liniștește inima, în măsura aceea el luptă liniștit și puterile sufletului său se mișcă după voia Lui Dumnezeu.
Și ca să nu aduc mare îngreuiere cuvântului prin multe metode ale sfinților părinți care au știut să-și liniștească inima, o să vorbim aici de patru principii sau de patru învățături mai principale prin care omul poate să-și liniștească inima sa amărâtă ori de pagube, ori de ispite, ori de întâmplări neașteptate, ori de cine știe ce fel de valuri ale primejdiilor și ale supărărilor veacului de acum.
Și iată care sunt aceste patru principii: Prima și cea dintâi cale, zic dumnezeieștii Părinți, pentru a-și liniști omul inima sa, este ca să dobândească el totdeauna să facă mai mult voia altora decât a sa. Și zic dumnezeieștii Părinți să facă voia altora mai mult decât a sa întru cele bine dogmatisite spre mântuire. Că s-ar putea ca cineva, abuzând de bunătatea unuia și de neștiința lui, să-l facă să greșească, să-l ia după voia sa la cele rele. Dar nu la cele rele trebuie să dorească cineva să facă voia altora, că zic dumnezeieștii Părinți să dorească și să se sârguiască omul să facă mai mult voia altora decât a sa întru cele ce sunt spre mântuire. Așa dumnezeiescul Apostol Pavel le spune la femei: "Femeilor, supuneți-vă bărbaților voștri întru toate, dar auzi ce urmează după acest cuvânt, precum se cuvine Întru Domnul."
 

S-ar putea întâmpla ca un bărbat bețiv să facă uz de cuvântul Apostolului Pavel și să-i spună femeii să i se supună lui întru toate: și la beție, și la păcate contra firii, și la furat, și la descântători, și la vrăjitorii, și la necredință, și la jocuri, și la petreceri, și la răutăți, și la destrămări duhovnicești, dar atunci femeia să înțeleagă ceea ce spune marele Apostol Pavel: "Femeilor, supuneți-vă bărbaților voștri întru toate!" Dar cum? "Precum se cuvine întru Domnul."

Așa zicem și aici despre cel ce vrea să-și liniștească inima sa: totdeauna să voiască să fie supus altuia și să facă voia altuia, dar cum? Precum se cuvine întru Domnul. Nu cumva supunându-se voii altora care îl duc la păcat, în loc de a-și liniști inima sa, mai rău să o tulbure prin mustrarea conștiinței care îi vine din călcarea poruncilor Lui Dumnezeu. Așadar, primul principiu de a-și liniști omul inima sa este de a fi supus altora și pururea a asculta de alții în cele ce sunt bune și duc către mântuirea sufletului său.
Al doilea principiu, după învățătura dumnezeieștilor părinți, pentru dobândirea păcii și liniștii inimii omului, este acesta: ca dintru toate cele ce sunt supuse timpului și prefacerii și care vor fi strict necesare vieții, adică hrană, îmbrăcăminte, băutură, bani de cheltuială și, ca să zic mai pe scurt, tot ce îi trebuie omului pe acest pământ, să se mulțumească omul cu prea puțin, adică cu cele strict necesare. Că de aici se tulbură inima omului și se aruncă în nemărginire, că aleargă să adune mai presus de a sa trebuință sau cele care îl vatămă pe el.
Și dacă are omul o haină sau două și nu-i mulțumit și vrea mai multe, sau are un ban și vrea mai mulți, sau are o casă și vrea alta mai frumoasă și mai bună, sau are o moșie și vrea mai mult, sau orice fericire sau orice lucru are el și dacă se aruncă în nemărginire să aibă tot mai mult, niciodată nu va câștiga inima lui liniște dacă aleargă cu nesaț după avere și după lucrurile de prisos ale veacului de acum, căci zice unul din dumnezeieștii părinți: „Nu vor lipsi valurile din mare, iar iubitorului de argint grija și tulburarea”. Și nici înțelepciune nu câștigă unul ca acesta care se tulbură alergând după avere și după prea multă avere și după ceea ce nu îi folosește lui în veacul de acum sau ca să adune prea mult din cele ce i-ar trebui și ar putea să se mulțumească cu puțin. Pentru că zice dumnezeiescul părinte Isaac Sirul: „Mintea tulburată nu va scăpa de uitare și înțelepciunea nu-i deschide ușa acesteia”. Și iarăși, arătând că grija cea de multe tulbură pe om și îl face pe om să nu poată avea grijă de Dumnezeu, zice: „Nu poți cu grija lumii fiind înconjurat să mai ai cu tine și grija Lui Dumnezeu”.
 

Deci, să rezumăm așa: al doilea principiu pentru a-și liniști omul inima sa este să fie mulțumit cu puține din toate câte are nevoie spre a viețui pe acest pământ. Aici, îmi aduc aminte de o întâmplare din Pateric:

 Se zice că acolo trăiau doi cuvioși în pustia Sketică și unul avea mai mulți ucenici și era puțin mai bogat, și avea casă mai bună și poate avea și așternuturi și mâncare mai bună, și mai multe lucruri, mai multe icoane în chilie, sau alte lucruri care se obișnuiesc să aibă călugării. Aproape de chilia acestui bătrân trăia un altul. Acesta din fire era mult mai simplu cu învățătura și mai nebăgat în seamă de părinții pustiului, dar aflase filosofia aceasta a vieții de a se mulțumi cu prea puține și a-și împăca inima sa întru sărăcie. Și avea bătrânul acesta obicei ca seara la culcare, după ce termina pravila sa, să zică acest cuvânt: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, nici împărații nu-s ca mine!”
Și atâta avere avea bărbatul: două rogojini. Una o așternea și cu alta se învelea. Ucenicii celuilalt bătrân de multe ori îl auzeau înainte de culcare că mulțumea Lui Dumnezeu și zicea că nici împărații nu-s ca dânsul. Și au zis către bătrânul lor: 
- Părinte - avvo, cum se vorbește în părțile acelea - ne minunăm tare că noi avem mai multă stare materială, avem și hrană mai multă și acoperăminte mai multe și ni se întâmplă nouă scârbe și supărări și nu putem câștiga mulțumirea bătrânului aceluia sărac, care vezi, nu are nimic decât două rogojini. Lucrează cu mâinile sale câte o coșniță, capătă puțină pâine uscată și cu apă de izvor se mulțumește, iar ca îmbrăcăminte și așternut are două rogojini: una o așterne și cu cealaltă se învelește și i se pare că nici împăratul nu e ca dânsul. Deci, n-ar fi bine să-l chemăm odată aici ca să-l întrebăm cum de are el mulțumirea aceasta în cele puține și noi ne tulburăm având multe?
Și l-a chemat odată și cu smerenie l-a întrebat: 
- Părinte, avvo, spune-ne nouă, te-au auzit ucenicii mei de multe ori zicând: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că nici împăratul nu-i ca mine!” Și noi vedem că față de noi ești foarte sărac, Doar atâta ai: acele două rogojini și mai mult nimic decât pâinea uscată care o ai pentru hrană și apă din izvor. Și cum poți să te simți sfinția ta în această stare așa de fericit încât ți se pare că întreci și pe împăratul lumii?
Și a zis bătrânul cu liniște: 
- Așa, avvo, eu cred și sunt convins că, în starea aceasta în care mă aflu, nimeni pe pământ nu e mai fericit decât mine. 
- Dar de ce? 
- Iată de ce, a spus bătrânul. Eu când zic cuvântul acesta mă gândesc la ceia care o duc mult mai greu decât mine. Eu într-adevăr slujesc cu nevrednicie Bunului Dumnezeu și nu cum trebuie, ci după a mea neputință, mă rog, îmi fac puțina mea rucodelie, adică lucrul cu mâna, și când mă văd că sunt liber, nu mă supără nimeni, aer curat am, liniște am și strictul necesar de a mânca o bucățică de pâine îl am și apoi, când mai văd că am și de așternut și de învelit câte o rogojină, sunt foarte mulțumit. Iar când mă gândesc la cei de prin temnițe sau la cei bolnavi care zac paralizați pe paturi de zeci de ani și stau în mizerie și nimeni nu-i poate ajuta și bani nu au și hrană nu au și doctor nu pot să aducă pentru a lor neputință că n-au cu ce îi aduce, și la cei care stau în temnițe legați de mâini și de picioare și nu numai că stau în putoare și nu au aer și libertate, dar dorm pe hârburi și pe pietre și poate a doua zi îi așteaptă sentința de judecată, de condamnare și poate chiar de moarte, deci, gândindu-mă la aceia cât de greu o duc ei față de mine, atunci îmi dau seama că eu, având și strictul necesar de a mă hrăni aici și de a-mi așterne și de a mă înveli cu rogojina, sunt ca în sânul lui Avraam și zic cu adevărat din inimă: „Nici împăratul nu-i ca mine!”
Atunci, a zis celălalt bătrân: 
- Cu adevărat, avvo, aceasta-i mare filosofie când omul se mulțumește cu puține și i se pare că el cu aceste puține covârșește pe cei mai bogați oameni din lume. Iată noi avem mai multe și mintea noastră este mai împrăștiată și ne tulburăm și ni se pare că o ducem mai greu decât alții, iar sfinția ta întru aceste puține ai aflat liniștea și odihna inimii sfinției tale.
Deci, am adus această pildă că mi s-a părut potrivită în cuvântul de față, că nu multa bogăție, nu banii mulți, nu multa hrană și celălalte câte le adună omul poate să liniștească inima omului, ci rugăciunea cea curată făcută din inimă, nerăutatea inimii asupra altuia, pacea, liniștea și a fi mulțumit omul cu cele prea puține în viață și a nu se griji de multe, că grija de multe îi tulbură inima sa. Deci, să rezumăm: a doua pricină prin care își liniștește omul inima sa este să se mulțumească cu puțin și chiar cu prea puțin din cele strict necesare lui.
A treia pricină prin care omul își liniștește inima sa este, după dumnezeieștii părinți, ca acolo unde se află el, în starea societății lui, să caute totdeauna locul cel mai de jos. Să fie foarte mulțumit că e nebăgat în seamă de oameni, și că n-are dregătorie și cinste ca alții și foarte bucuros să se afle la locul cel de jos. Pentru că de ce se tulbură inima omului? Ajunge un grad, vrea mai mare. Ajunge o treaptă, vrea mai mare. Ajunge la o dregătorie, vrea mai sus. Vrea cuvântul lui sau starea lui materială sau morală să fie mai presus de a altuia. Vrea în tot chipul să fie băgat în seamă și să covârșescă pe alții, ca să fie cu toate mai presus de alții și acesta îi aduce pururea neliniștea, că aleargă după temelie de umbră.
Ce se întâmplă: Dacă ne uităm pe crestele cele de sus ale munților unde cresc brazi sau fagi sau alți arbori, vedem că aceștia se întăresc și cresc mari, dar când vin vânturile cele mari și furtunile, care copaci au mai mare zbucium și tulburare, dacă nu cei care sunt mai sus? Și cu cât e mai sus copacul pe piciorul muntelui sau ajuns de obcină sus, cu atât mai greu el îndură furtuna și se luptă cu furtunile cele mari ale naturii pe care le trimite Dumnezeu pentru a răcori și a preface văzduhul. Deci, dacă te duci pe acolo după câte o furtună, cum au fost cele din anii trecuți, vezi mii de arbori răsturnnați, cu rădăcinile în sus, alții fărâmați în două, alții rupți jalnic, alții trântiți peste alții, ca și cum ar fi fost loviți în vreme de bătălie. Ce s-a întâmplat? Ei fiind sus, furtuna a fost mai tare decât dânșii i-a răsturnat și în chip jalnic i-a sfărâmat și i-a trântit pentru veșnicie la pământ.
Așa. Iar copacii care trăiesc prin gropi, pe la pârâie și pe la dosuri, când vin furtunile cele mari, ce le pasă lor? De abia își clatină puțin ramurile și își aduc și ei aminte că e vânt mare, dar unde? Pe coastă acolo sus, pe creastă trebuie să fie mare furtună. Lor nu le pasă, cresc liniștiți, furtuna nu îi supără decât foarte puțin, pentru că la poziția lor mai joasă sunt afară de primejdia furtunilor și a vânturilor.
Așa se întâmplă și cu oamenii care aleargă după dregătorii sau după trepte. Cu cât sunt mai sus, cu atât sunt mai în primejdie. Deci, dacă cineva e chemat de darul Lui Dumnezeu să fie la o dregătorie, cu mare sfială și frică de Dumnezeu să pășească, pentru că nu pășește decât spre loc de primejdie și de grijă. Iar dacă nu, toată sârguința lui să o pună să fugă tot mai jos la locul cel mai de jos va fi liniștit și afară de primejdie și de valurile și de furtunile ispitelor și ale nemulțumirilor și primejdiilor veacului de acum. Deci al treilea principiu pentru a-și liniști omul inima este totdeauna să caute locul cel mai de jos și cât mai de jos și să dorească să trăiască pe acest pământ până la sfârșitul vieții nebăgat în seamă și să cinstească pe aceia care sunt pe treptele cele mai înalte, să-i asculte, să se roage pentru ei, iar el pururea să fie mulțumit la locul de jos și așa își va afla pacea inimii cu sine și cu Dumnezeu.
Al patrulea principiu pentru dobândirea păcii inimii, după învățărurile sfinților părinți, este de a se ruga omul în toată vremea să se facă voia lui Dumnezeu întru el și de a-și lăsa viața sufletului său să fie condusă de darul lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, de a se lăsa omul în voia lui Dumnezeu în toate împrejurările, fie cele de întristare, fie de fericire, fie de necaz, totdeauna să aibă în mintea sa și dacă se poate și pe buzele sale cuvântul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur care l-a zis în cele mai de pe urmă, adică: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” și: „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate!” 
Așadar omul care se lasă în voia lui Dumnezeu zice în inima sa așa când este necăjit: „Doamne, dacă este voia Ta să fiu necăjit, să fiu! Slavă Ție! Dacă e voia Ta să fiu fericit, slavă Ție! Dacă e voia Ta să fiu sărac, mulțumesc Ție! Dacă e voia Ta să fiu bogat slavă Ție! Dacă e voia ta să fiu bolnav sau sănătos, slavă Ție!” Deci în orice împrejurare a vieții el știe să mulțumească lui Dumnezeu și să se lase în voia lui Dumnezeu. Și atunci inima unui om ca acesta, care dorește să facă totdeauna voia mai mult a altora decât a lui întru cele spre mântuire, care e mulțumit cu cele puține, strict necesare, în viață, care caută întotdeauna lucrul cel mai de jos în viață și care se lasă totdeauna în voia lui Dumnezeu și la cele de întristare și la cele de bucurie, se liniștește și este pusă la adăpost de multe valuri, de multe pagube, de multe scârbe și neașezări care se întâmplă împotriva celor care voiesc să-și facă voia lor, să dobândească avere multă, să fie la locul cel dintâi și mai de cinste și să nu se lase în voia lui Dumnezeu și, nădăjduind în priceperea și în voia lor, caută întotdeauna a-și face voia lor și a alerga după cele părute lor bune care nu le aduc decât tulburare și scârbe.
Aceste puține le-am spus mai întâi despre casa cea de gând a sufletului nostru, apoi despre inimă și despre pacea inimii noastre și, ajutând mila lui Dumnezeu, să nu uit nici eu cele puține pe care le-am vorbit în seara aceasta, ca și eu, păcătosul, aducându-mi aminte de ele, să nu greșesc Lui Dumnezeu și să mă pot liniști în vreme de scârbe și de necaz. Amin. 

(Sursa: Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 16)