Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Legătura cu Hristos este dragoste, este eros, este înflăcărare, este dor arzător după cele dumnezeiești. Hristos este totul! El este dragostea noastră, El, iubirea noastră. Dragostea de Hristos este o dragoste care nu e cu putință să se înstrăineze și să se piardă. De acolo izvorăște bucuria.

Bucuria este Hristos Însuși. Este o bucurie care te face alt om. Este o nebunie duhovnicească, dar în Hristos. Te îmbată precum vinul curat acest vin duhovnicesc. După cum spune David: "Uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul tău este adăpându-mă ca un puternic." (Ps 22:6) 

Vinul duhovnicesc este nefalsificat, curat, foarte tare, și când îl bei, te îmbată. Această Dumnezeiască beție este dar al Lui Dumnezeu, care se dă celor curați cu inima.

Hristos este cea mai înaltă dorire, este capătul doririlor, nu există ceva mai presus de El. Toate cele simțite duc la o saturație, numai dragostea de Dumnezeu nu cunoaște săturare. Dumnezeu este totul! Dumnezeu este dorirea ultimă, cea mai înaltă. Nici o altă bucurie, nici o altă frumusețe, nimic nu poate să rivalizeze cu El. Ce poți dori mai mult decât ceea ce este suprem?

Dragostea de Hristos este un alt fel de eros. Nu cunoaște capăt, nu ajunge vreodată la saturație. Dă viață, dă putere, dă sănătate, dă, dă, dă… Și cu cât dă, cu atât mai mult vrea omul să se îndrăgostească. Câtă vreme erosul omenesc poate să îl vatăme pe om, să îl înnebunească. Atunci când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri pălesc. Celelalte iubiri duc la saturație. Dragostea Lui Hristos nu cunoaște săturare. Dragostea trupească ajunge la o saturație. După care poate să înceapă gelozia, reproșurile… până la ucidere. Se poate preface în ură. Dragostea în Hristos nu se schimbă. Iubirea lumească puțin durează și încet-încet se stinge, câtă vreme Dumnezeiasca dragoste neîncetat se mărește și se adâncește. Orice alt eros poate să îl ducă pe om la deznădejde. Dar Dumnezeiescul eros ne înalță în sfera Lui Dumnezeu, ne dăruiește seninătate, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri îl epuizează pe om, câtă vreme această Dumnezeiască dragoste nu cunoaște vreodată sațiul. Este o plăcere fără de sațiu, de care nu te plictisești niciodată. Este lucrul cel mai înalt care poate fi dorit.

Numai într-un punct încetează lipsa de sațiu în erosul Dumnezeiesc. Anume când omul se unește cu Hristos. Iubește, iubește, iubește și cu cât iubește, cu atât vede că mai mult vrea să iubească. Vede că încă nu s-a unit, că nu s-a predat dragostei Lui Dumnezeu. Are mereu imboldul, dorința, bucuria, spre a izbuti să ajungă la lucrul cel mai înalt care poate fi dorit, la Hristos. Tot postește și face metanii, tot se roagă și totuși nu află mulțumire. Nu-și dă seama că a ajuns deja la această dragoste. Nu simte că ceea ce dorește îl umple deja, că a luat ce dorește, nu-și dă seama că trăiește deja această dragoste. După acest Dumnezeiesc eros, după această Dumnezeiască dragoste doresc și tânjesc toți nevoitorii. Se îmbată cu Dumnezeiasca beție. În această Dumnezeiască beție trupul e drept, poate să îmbătrânească, să se treacă, dar duhul întinerește și înflorește.

Pe Hristos să-L simțim ca pe prietenul nostru. Él este prietenul nostru. O adeverește El Însuși când zice: "Voi sunteți prietenii Mei!" (Ioan 15:14) Ca prieten să Îl privim și să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la el cu familiaritate, cu dragoste și încredere, nu cu teamă că ne va pedepsi, ci cu îndrăzneala pe care ne-o dă simțirea de prieten. Să Îi spunem: "Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!" Dar în același timp să simțim că ne iubește, că ne primește cu gingășie, cu dragoste și ne iartă. Să nu ne despartă de Hristos păcatul. Când credem că ne iubește și că Îl iubim, atunci nu ne simțim străini și despărțiți de El nici când păcătuim. Ne-am încredințat de dragostea Lui și, oricum ne-am purta, știm că ne iubește.

Dacă Îl iubim pe Hristos cu adevărat, nu există teama de a pierde cinstirea noastră pentru El.

(Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, pemptousia.ro)