O doamnă de 48 de ani îmi scrie. De trei ani încearcă să își găsească o slujbă pe nivelul ei de educație. Peste tot umeri ridicați, promisiuni, minciuni, refuzuri de-a binelea.
Femeia a terminat și ultimele economii. E dispusă să lucreze orice, doar să aibă ce mânca. 
Îi dau canon Spovedanie și Împărtășanie, Paraclisul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Mina. 
Îmi zice: "Părinte, pe mine Dumnezeu nu mă aude! Ori nu știu eu să mă rog, ori ceva păcate grele..." 
Eu: "Să nu care cumva să vă aud că-L faceți pe Dumnezeu surd! Dumnezeu ascultă infinit fiecare șoaptă a inimii, e Mirele iubirii veșnice, suferă împreună cu fiecare dintre noi. Vrea doar să găsească o picătură de smerenie, să vă dați afară sinele, ego-ul din inimă, ca să poată intra. Și dacă intră? Înfloresc toți pomii sufletului și inima devine un Rai." 
 

Femeia ascultă. Face canonul. O pomenesc și eu. 
Astăzi,  după trei ani de căutări zadarnice, și-a găsit un post la o arhivă, printre acte, cărți și liniște. Exact ce a vrut. Îmi mulțumește. 
Eu zic: "Mulțumiți și vorbiți cu Stăpâna arhivelor sufletului și cu portarul, Sfântul Mina."

(Părintele Ioan Istrati)