– Cum să ieșim din formalismul unei spovedanii în care, de multe ori, spunem aceleași păcate?

– Chiar dacă noi săvârșim aceleași păcate, trebuie să le mărturisim, dar nu într-o manieră în care să se ajungă la formalism. E nevoie de fiecare dată să ne mărturisim păcătul cu căință și cu dorința de îndreptare și vom vedea că în sufletul nostru se produce o anumită mișcare, pentru că întotdeauna într-o spovedanie făcută sincer — chiar dacă nu avem putința îndreptării dintr-o patimă (…) – sufletul capătă un câștig. Or, spovedania nu trebuie să ajungă la formalism, în sensul de a te descu­raja, zicând: „Eu și – așa nu pot să mă izbăvesc de patimă… Oricum nu mai am nici o scăpare…”

Nu trebuie să te sperie repetiția păcatului, ci trebuie să te gândești la puterea Lui Dumnezeu, Care poate să te scoată din toate. Tu să fii sincer înaintea Lui și să arăți că dacă de mii de ori te trântește diavolul într-un anumit păcăt, tu de mii de ori vrei să te ridici! Pentru că, atunci când te spovedești, arăți că totuși nu ești de acord cu păcatul, din moment ce îl mărturisești cu căință.

Deci, în inima ta apare o nădejde și o credință că Dumnezeu vrea și poate să te izbăvească, în urma insistenței cu care tu ceri îndreptarea pentru o patimă care te stăpânește, dar pe care nu mai ești în stare să o biruiești. Așadar, spovedania repetată îți da o nădejde în suflet că Dumnezeu, Care știe cât te căiești, este nu numai martorul Cel mai intim al luptei tale, dar și Cel în măsură să te tămăduiască de această patimă până la ieșirea sufletului din trup.

(Părintele Amfilohie Brânză)