Dacă, așa cum mărturisim în Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au făcut, cum putem să ne reducem credinţa pe care o avem la o problemă de naţionalitate, de loc, de epocă? Eu nu cunosc nici Un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul! Ființă mai presus de cosmos.

Se spune adesea în Sfânta Scriptură că Hristos a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele ei. Din moment ce limităm Persoană Lui Hristos, din momentul ce Îl coborâm în planul naţionalităţilor, pierdem totul și cădem în infern. Atunci drumul este deschis urii între naţiuni, neînțelegeri între clasele sociale. Citiţi pe Sfântul Siluan. În lume, pentru el, fiecare își are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanță. Între a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfântul Siluan. Pentru că acela care Îl iubeşte pe Hristos, care trăieşte și poartă în sine „simţămintele care erau în Iisus Hristos”, suferă și se roagă pentru lumea întreagă. Iată adevăratul creştinism.

Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioşi, ci pentru oamenii, de la Adam până la ultimul om născut din femeie. A urmă pe Hristos înseamnă a suferi pentru a vindeca și a mântui întreagă umanitate. Nu există cale de mijloc.

A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, a trăi pentru poruncile Lui Hristos ne va conduce în Grădina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea întreagă.

Iubeşte pe aproapele ca pe ține însuți. Mi-a fost dat să înțeleg această porunca sub forma unui arbore cosmic, gigantic, a cărui rădăcina este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţa pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparţin. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.

Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conştiinţei Lui, Care poartă în El întreagă lume, arborele în totalitatea sa, fără a omite vreo frunză. Dacă vom dobândi această conştiinţă, ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi înșine.

Dacă Hristos ia chip în noi, devenim purtători ai Lui Dumnezeu și a întregii umanităţi, iar Eul nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, într-adevăr, chipul Absolutului. În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viață cosmică. Puţin câte puţin, în mod normal, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viață într-un libertinaj general, sub privirile Lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră, nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înșine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.

În Hristos, conştiinţa se eliberează, viața noastră devine nelimitată. În porunca "iubeşte pe aproapele tău ca pe ține însuți", trebuie să înțelegem "ca pe ține însuți" în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.

„Impărăţia Lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg și pe însuşi Dumnezeu, Creatorul lui”. Când vă rugaţi, rugați-vă pentru toţi și pentru fiecare în parte. Și adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluiește-mă și pe mine!” Astfel, în mod treptat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! Da, este greu! Da, este dureros! Dar frumuseţea morală a Lui Hristos ne aduce în acea stare în care suntem gata să suportăm toate încercările, cu condiţia să fim înălțați în Duhul Său. Nu avem altceva de ales.

Hristos și-a dat viața divină celor creaţi după chipul Sau, dar ca răspuns, n-a primit decât ura. Astăzi, după două milenii de viață creştină, ce vedem? Lumea contemporană se îndepărtează din ce în ce mai mult de Hristos, de viața veşnică. Întunecimile adânci ale patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de orice fel, formează existența noastră pământească. În aceste condiţii, Hristos dăruieşte, celor care se hotărăsc să-I urmeze, această porunca: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!" De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem să găsim un principiu mai bun decât acesta: binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri?

Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârşit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morţii pe cruce. La fel și sfinţii. Câştigăm Raiul sau îl pierdem și ajungem în iad, în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci și vii.

Să-L urmăm pe Hristos urcând pe Golgota! Această înălțare nu este alta decât lupta dusă de Hristos, în dragostea Lui pentru lumea întreagă. Când lupta se dă numai pe un singur plan, al lumii și al patimilor, oamenii slăbesc, se epuizează și îmbătrânesc foarte repede. În schimb, când suferinţele ne vin din lupta împotriva patimilor, în Duhul Lui Hristos, oamenii renasc.

Nimic nu este mai dureros în această lume, decât a te lupta să dobândeşti dragostea Lui Hristos. Este o luptă de dimensiuni cosmice.

Cum să ne îndreptăm spre Dumnezeu? Când tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinţă, de dureri. Dar să ne ducem crucea în tăcere.

Acesta este paradoxul vieţii creşține: să alegem suferinţa Lui Hristos pentru lume, încât să avem sentimentul că suntem mai apropiaţi de El și de viața veşnică.

Când ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos, fiecare zi din viață noastră devine o zi de suferinţă, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare această întrebare: „Doamne, de ce ne-ai creat astfel, încât să suferim atâtea dureri?” Nu reuşim să înțelegem că această suferinţă este calea mântuirii.

Pentru om, viața pe pământ este o suferinţă continuă. De ce o suportăm? Pentru că Hristos S-a întrupat și a trăit cu noi. Și acum Îl cunoaştem Personal.

Suntem creaţi după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici și acum? Pentru că este vorba de viață divină și veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră și această aspiraţie atât de înaltă, infinită?

Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 19-23