*Atunci cum este cu putinţă ca morţii să rămână în inexistență, de vreme ce sunt suflete? Dumnezeu este nemuritor, dar şi omul este nemuritor după har. Prin urmare, nemuritor va fi şi în iad. Pe lângă aceasta, Raiul şi iadul le trăieşte sufletul într-un anumit grad încă din această viață, potrivit cu starea în care se află.

Când cineva are mustrări de conştiinţă şi simte frică, tulburare, nelinişte, deznădejde, sau este stăpânit de ură, invidie etc., atunci trăieşte iadul. În timp ce, dacă înlăuntrul său există dragoste, bucurie, pace, blândeţe, bunătate etc., atunci trăieşte Raiul. Totul este sufletul, deoarece el este cel care simte şi bucuria, şi durerea.

Iată, mergi la un mort şi spune-i cele mai plăcute lucruri, de pildă: „A venit fratele tău din America” etc., şi vei vedea că nu va înţelege nimic. Chiar dacă i-ai rupe mâinile şi picioarele, tot nesimţitor va rămâne. Prin urmare, sufletul este cel care simte. Sau să presupunem că ai un vis frumos şi de aceea te bucuri, inima simte o negrăită dulceaţă şi nu vrea să se mai termine. Te trezeşti şi te mâhneşti pentru că te-ai trezit. Sau ai un vis urât, în care se face că îţi rupi picioarele şi de durere plângi. Din pricina agoniei pe care o ai, te trezeşti cu lacrimi în ochi, dar văzând că nu ai păţit nimic, spui: „Bine că a fost numai un vis!”

Adică sufletul participă şi la bucurie, şi la durere. Omul suferă mai mult din pricina unui vis urât, decât atunci când acel lucru s-ar petrece în realitate. Tot astfel şi bolnavul, suferă mai mult noaptea decât ziua. La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gândiți-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poți suporta un vis urât nici măcar pentru câteva minute… Cum, dar, vei putea suferi să fii veşnic – Doamne fereşte! – în mâhnire? De aceea este mai bine să nu mergem în iad. Voi ce spuneţi?

Sfântul Paisie Aghioritul

Extras din „Cuvinte duhovniceşti”, Vol. 4, Viața de familie, Ed. Evanghelismos

*Astăzi oamenii sunt obosiți, amețiți și întunecați de păcat și de egoism. De aceea, este trebuință mai mult decât în orice vreme, de duhovnici buni și experimentați, care să se apropie de oameni în mod simplu și cu dragoste adevărată și să-i povățuiască cu discernământ, ca să se liniștească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor.

Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică. Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfinţenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sen­sibile ale Lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuţă şi care vindecă suflete şi trupuri fără medica­mente, doar cu harul Lui Dumnezeu.

Atunci când duhovnicul are iluminare dumnezeiască, are Duhul Lui Dumnezeu, înţelege şi distinge stări şi poate da direcţii corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar şi să-şi poată face treaba lui în chip corect. Altfel păţeşte ceea ce păţeşte un chirurg bun care, atunci când face prea multe operaţii în fiecare zi, se oboseşte şi este firesc să nu poată da cât ar trebui. De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limiteze de fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, aşa încât să aibă timpul necesar să-l ajute eficient. Dar nici cel ce se spovedeşte nu trebuie să-l încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alţii mai competenţi, adică să-l întrebe care casă anume s-o închirieze sau la ce meditaţii să-şi trimită copilul etc.

La spovedanie este judecat de Dumnezeu şi cel ce se spovedeşte şi duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedeşte, iar celălalt pentru cele pe care le hotărăşte. Mult ajută libertatea duhovnicească la povăţuirea sufletului. Adică duhovnicul să nu urmeze o linie ce o propun unii, ci să vadă ce spun Sfinţii Părinţi şi să acţioneze cu discernământ, potrivit cu omul, cu căde­rea şi cu pocăinţa. Văd însă de multe ori că nu există sinceritate. Unii care au responsabilitate pentru suflete nu stau să spună un cuvânt unuia care, de pildă, este încurcat cu vrăjitori, cu înşelaţi etc., ca să-i creeze probleme de conştiinţă, să ia poziţie, ca să nu aibă necazuri cu aceia. Adică pentru ca unii duhovnici să nu se strice cu unul şi cu altul şi ca să spună toţi cuvinte bune despre ei, îl lasă pe om să se distrugă, iar pe diavol să se bucure.

Sfântul Paisie Aghioritul

Extras din "Nevoința duhovnicească, Vol. 3, Cuvinte duhovnicești", Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003