Puterile sufletului: mintea, iubirea şi voinţa, după orânduirea cea străveche, îşi aveau lucrarea şi ţinta către Dumnezeu. Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire; şi pe temeiul stăruinţei în această tindere, urma să creştem de la chip la asemănare. Aşa eram în sfatul, în ascultarea şi vederea Lui Dumnezeu.
 

„În urma păcatului, cel viclean a ţintuit puterile sufletului încă de la început de firea celor văzute, întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea raţiunii şi a minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri.”
 

De la neascultare încoace, puterile sufletului, nemaifiind unite în Dumnezeu, ci învrăjbite şi aprinse de gânduri ce se contrazic, nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii. După cuvântul Sfinţilor: "Toată strădania diavolului aceasta era şi este ca să desfacă dragostea sufletului nostru de Dumnezeu şi s-o lege de orice altceva, afară de Dumnezeu."
 

Drept aceea vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului, în parte; iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul şi să le facă tot mereu. Vrea vicleanul, ca pe nişte lipsiţi de bucuria vederii Lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, să ne mângâie, învăţându-ne să iubim plăcerea simţurilor, bine ştiind vicleanul, că asta stinge iubirea de Dumnezeu şi întunecă mintea de la vederea Lui. Că nu Dumnezeu este Cel ce nu ne mai iubeşte şi nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim şi nu-L mai vedem, căci între noi şi El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid şi în tot mai mare sfărâmare aflându-ne.
 

Ascultarea cea străină a încovoiat dragostea noastră spre lumea aceasta şi spre trup. Iuţimea sau voinţa, care, după fire, aveau rostul să îndrepte spre Dumnezeu ca un arc dragostea, iar către diavol mânia, ca pe o săgeată, a aprins-o contra firii şi a transformat-o în ură, încât fiara de om, ca fulgerele zvârle săgeţile în obrazul fraţilor şi în faţa Sfântului Dumnezeu, blestemând şi dând dracului pe toate şi chiar pe sine însuşi. Iar pe biata minte, de unde – după fire – avea să fie oglindirea sau răsfrângerea Lui Dumnezeu, tronul Lui Dumnezeu în om, locul Său cel sfânt, fie că o întunecă afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva adevărului, sau în alte chipuri o sfarmă şi pune într-însa urâciunea pustiirii sau idolul (ideea fixă) a păcatului.
 

„Când raţiunea e fără minte, iar mânia aprinsă şi pofta neraţională, ajunge stăpână pe suflet neştiinţa, pofta de asuprire şi desfrâul. Din acestea se naşte deprinderea păcatului cu fapta, împletită cu diferitele plăceri ale simţurilor…
Tot ce-i de prisos şi peste trebuinţă firească e necumpătare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot pe ea se întoarce acela cu ruşine în ţara lui, când firea e povăţuită de înfrânare. Sau iarăşi, calea e formată din afectele (dorinţele) naturale, care atunci când sunt împlinite peste trebuinţă aduc pe diavol în suflet, iar când sunt împlinite potrivit cu trebuinţă îl întorc prin ele în ţara lui. Iar ţara acestuia e obişnuinţa şi confuzia învârtoşată a viciului, în care trăieşte totdeauna şi la care duce pe cei biruiţi de iubirea celor materiale” (Sf. Maxim Mărturisitorul)
 

Aşa se înscăunează vrăjmaşul în mintea care nu-şi păzeşte porţile dorinţelor, şi aşa de tare o strâmbă contra firii, încât zice răului bine şi binelui rău; întunericului lumină şi luminii întuneric; cuminţeniei nebunie şi nebuniei înţelepciune, cu care scorneşte apoi că nu e Dumnezeu, ci numai natura, iar dacă e vorba să fie vreun „Dumnezeu”, omu-i „Dumnezeu”.
Iat-o pe biata minte înşelată desăvârşit şi pe diavol rânjind biruitor, că a izbutit să pună minciuna lui în mintea omului, aşa cum l-a asigurat când l-a scos afară din Rai, făgăduindu-i că, mâncând din pomul oprit, va fi: „Ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul”. – De unde să mai cunoască!? Iată ce e o minte îndrăcită: din bună, nebună, care socoteşte minciună adevăr şi adevărul minciună şi azvârle cu spurcăciuni în Dumnezeu, bucurie făcând dracilor. Iată o minte legată cumplit, târâtă în robie străină şi pierzându-şi darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertăţii voinţei şi al dreptei socoteli.
Iar trupul cel hotărât după fire să împlinească cu lucrul sfatul Lui Dumnezeu şi sfatul dreptei socoteli, împlineşte sfatul fărădelegii, robind patimilor contra firii, care-l spurcă, îl tâlhăresc de vlagă, îl strică cu bolile şi cu totul îl fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemănare.
Prin urmare, dacă lucrurile ar fi mers fără nici o împiedicare, după planul ucigaş al vrăjmaşului, de mult viaţa oamenilor s-ar fi făcut iad desăvârşit, înnebunindu-se, îndrăcindu-se şi omorându-se unii pe alţii şi pe ei înşişi”.

Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Episcopia Ortodoxă Romană a Aradului, Deva, 2006