Când Iisus spune: „Tot ce veți cere în numele Meu Tatălui, veți primi” El se referă în primul rând la lucrurile spirituale, la viața sufletului pentru care de fapt a venit în mijlocul oamenilor. Și tot El spune cu alt prilej: „Căutați Împărăția Lui Dumnezeu!” Deci, aceasta trebuie să cerem în rugăciunea noastră. Cât privește lucrurile și bunurile materiale, le putem cere atât timp cât ele nu ne impiedică la cucerirea Împărăției.
 

Dar oamenii încep întotdeauna prin a cere Lui Dumnezeu fel de fel de binefaceri pământești și se miră apoi că nu li se împlinesc rugăciunile în care-și exprimă dorințele lor. Dar ei nu se gândesc niciodată a cere Lui Dumnezeu mântuirea sufletului lor și să accepte, deci, orice suferință, dacă aceasta contribuie la mântuirea lor, la readucerea lor pe drumul cel drept. Ei ar trebui să mulțumească Lui Dumnezeu pentru orice și pentru toate, fie durere și boală, fie binefacere și prosperitate și tot ceea ce primesc să pună în slujba Domnului, să spună ca Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvântat!” „Și toate celelalte se vor adăuga vouă, celor ce căutați mai întâi Împărăția Lui Dumnezeu”, ne încredințează Iisus.

De ce deci, să ne mai îngrijoram de micul nostru destin, să-L căutăm pe Dumnezeu, să-L iubim cu ardoare și să-L facem iubit altora, iată datoria noastră. Accesoriile vieții acesteia ca: sănătatea, averea, știința, talentele, nu pot fi decât mijloace pentru a câstiga lumina spirituală și fericirea veșnică, iar nu scopuri în sine. Să cerem, deci, bunurile spirituale, înțelepciunea, ca Solomon, harul sfinților care păstrează inocența, inspirația divină în orice acțiune a noastră în timpul milei, căci fără Dumnezeu nimic nu se face! Să cerem curajul și tăria de a pune capăt oricărui obicei prost și vicios. Să cerem remușcarea și lacrmile pocăinței, părerea de rău a tot ce am facut contra voinței Lui Dumnezeu. Să cerem ca Dumnezeu să înmoaie inimile împietrite și să ne inspire mijloace ingenioase de a îmblânzi pe cei vicioși și corupți. Să cerem ca inima noastră să fie mereu flamândă și însetată de Iisus, de pâinea cea divină și dătătoare de viață și de sângele cel sfințitor. „Eu sunt pâinea vieții, cine va mânca din pâinea aceasta, în veci nu va flămânzi!”

Pentru ce deci, să ne mai îngrijorăm atât de pâinea cea materială care satură doar trupul, iar sufletul îl lasă flămând? Căci omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt ieșit din gura Lui Dumnezeu. Să cerem ca prima noastră grijă să fie de a obține aceasta „pâine divină”, iar martirajul nostru zilnic să fie o pregătire pentru acest ospăț. Desigur, să nu ispitim pe Dumnezeu și să nu ne mai interesăm de treburile pământești, bizuindu-ne pe promisiunea Lui Dumnezeu, că toate ni se vor da. În primul rând să căutam dreptatea Lui Dumnezeu, Împărăția Cerurilor și apoi interesele pământești. Să nu dăm prioritate celor de pe urma, dar nici să le neglijăm complet, adică să nu devenim de fapt niște interesați în fond, să-L iubim și să-L slujim pe Dumnezeu în scopul de a ne da și a ne asigura ceea ce este necesar trupului nostru.

Dacă toate celelalte ne sunt date, să mulțumim cu recunoștință Lui Dumnezeu, să nu punem preț pe ele, să nu ne deprimăm și să nu ne depărtăm de Dumnezeu. Ce rușinoasă și meschină ar fi dragostea noastră atunci. Să răbdăm ca Iov, să ne resemnăm ca el, aceasta este mântuirea noastră. Să cerem, deci, darul de a ne lepăda de noi înșine, de amorul propriu de orgoliul care este cauza tuturor suferințelor omului. Să cerem curățenia, nevinovăția, mila de orice cuvânt spurcat. Să cerem răbdarea și pacea împotriva contrarietăților. Să cerem bunătatea și blândețea, amabilitatea și îngăduința față de cei ce ne provoacă.

După ce vom cere toate aceste bunuri spirituale putem cere în rugăciunile noastre și ceea ce este necesar trupului nostru, care, de fapt, este Templul Duhului Sfânt. Deci, vom cere sănătate acestui templu pentru ca Dumnezeu să locuiască în pace în el. Să cerem o viață lungă, nu pentru a ne înmulți greșelile, ci pentru a lucra și a adăuga înzecit talanții încredințați de Dumnezeu fiecărui om la crearea lui. Să cerem bogăția, nu pentru a ne satisface pasiunile și dorințele noastre egoiste, ci pentru a ajuta pe cei suferinzi, a fi pentru ei o binefacere trimisă de Dumnezeu la cererile lor. Să cerem știință, nu pentru a ne îngâmfa cu ea și a ne socoti superiori altora, ci pentru a descoperi adevărata lumina și pentu a o împărtăși și altora, pentru binele tuturor. Să cerem prieteni adevărați, care constituie cea de a doua jumătate a noastră. Ei ne completează atunci când sunt sinceri, credincioși, iar nu lingușitori, exploatatori ai pasiunilor noastre.

Să cerem copii. Ei sunt binecuvântarea familiilor și comoara parinților, dar ei trebuie să fie mai mult copii Lui Dumnezeu, decât ai parinților. Dacă acești copii trădează pe Dumnezeu din dragoste pentru părinți, mai bine nu s-ar fi născut. Să ne rugăm pentru alții. Este o datorie impusă din mila creștină. Această rugăciune este cea mai plăcută Lui Dumnezeu, ea este lipsită de interes propriu, constituie, deci, o lepădare de sine, o mortificare. Această rugăciune constituie unirea între suflete, pacea și armonia pe pământ.

(Ieromonah Arsenie Boca)