Cum poţi să scoţi pe cineva din dependenţa de televizor?

Îi tăiaţi curentul. Nu, serios vorbesc! Eu vă spun cinstit! Nu mă credeţi? V-o zic! Eu nu glumesc! Scoateţi cablu şi ziceţi: „Bă ficior, când plăteşti tu curentul, atunci punem la loc siguranţa! Până atunci, valea!” 

Că doar acela, dacă are dependenţă de televizor, nici nu funcţionează! Nu căutaţi soluţii complicate la chestii simple. Ştiţi, pe mine m-au judecat foarte tare o parte dintre prietenii mei, că eu, în fiecare cameră, am pus câte un televizor. Ştiţi, copiii erau mici. Toţi: „Da, vai, că ce-o să iasă?” Acum, ai mei nici nu mai deschid televizorul. Pentru că, în măsura în care îi spui unui om nu fă, cu atât acela…

Şi ştiţi ce i-a scârbit pe ai mei? Prostiile din desenele animate. Când au început să crească, şi-au dat seama ce tâmpenii scot ăia din ei. Ne mai uităm, acum, împreună. Eu cumpăr CD-ul şi ne uităm la câte un film. Am văzut Ostrovul, de exemplu, cu fetiţa mea, care e în clasa întâi. Şi n-a tâmpit. A stat, s-a uitat, a înţeles ce era de înţeles. Să ştie să închidă televizorul când nu-i trebuie şi să aibă capacitatea de a discerne subiectele ce propun.

Există un curent nou care aruncă televizorul în stradă. De acord şi cu acela, numai să nu cadă în capul cuiva televizorul, să nu rănească tocmai constrângerea la refuz mai mult decât libertatea. Știți că televizoarele aruncate în stradă ajung în capul copiilor noştri de cele mai multe ori?

Părintele Constantin Necula

Extras din ”Iubirea care ne urneşte”, Ed. Agnos, Sibiu, 2010, pag. 69-70