După ce l-am văzut de două-trei ori şi am vorbit cu dânsul, mi-am dat seama că are viaţă aleasă. Avea privirea veselă şi blândă, care te străpungea ca o rază de lumină. Vorbea frumos, niciodată nu jignea pe nimeni, ajuta cât putea. Dacă primea ceva de la credincioşii la care stătea, dădea tot, ori la cerşetori, ori în biserică la câte un credincios de care ştia că e mai sărac. Se cunoştea cu oamenii săraci de acolo, care îl aşteptau, că se ştia că îi ajută. Şi dacă primea un leu sau doi, el îi dădea de pomană.

Venea des la mănăstire, se ruga foarte mult şi îşi găsise un loc de retragere. La început trăgea pe la maici, dar a văzut că noi aveam în podul mănăstirii o uscătorie de rufe şi acolo şi-a găsit locul de dormit şi de rugăciune. Îşi făcea rânduiala completă. Toate slujbele le ştia pe dinafară. Se ruga cursiv, dar în clipa în care îşi dădea seama că a fost observat sau auzea că cineva urcă scările, începea să se prostească. Nu se arăta niciodată că Îl iubeşte pe Hristos aşa de mult.

Cânta cântări duhovniceşti, dar tot aşa, dacă se întâmpla să îl vadă cineva, începea să se bâlbâie ori se făcea că nu mai ştie. L-am văzut desenând de câteva ori acolo sus, pe masă, dar nu ştiu ce a făcut cu desenele.
Îmbărbăta la răbdare, mai ales pe surorile tinere: „Rabdă, dragă, că Dumnezeu te aşteaptă acolo!” Ne bucuram când venea. Mai spunea în glumă sfaturi, dar nu eram atente. Ne dădeam seama după un timp că ne atenţionase, dar nu l-am băgat suficient în seamă. Le luam de multe ori ca pe o glumă… Nu voia să se facă cunoscut.

Pe stradă, când mergea, se făcea că aleargă după copii, ca să fie izgonit cu pietre şi să arunce după el. Strigau copiii: „Uite, a venit nebunul! A venit nebunul!” Râdea şi fugea, dar nu le-a făcut niciodată rău. Avea un chip blând şi luminos.
În zona noastră îl cunoşteau şoferii şi nu îi cereau bani, iar dacă se întâmpla să fie control, îl ocrotea Dumnezeu, că treceau pe lângă el fără să îl întrebe ceva. Niciodată nu l-a întrebat de bilet cineva.

Era foarte sensibil în a nu deranja pe cineva. Când venea şi găsea soborul de maici la masă, nu îndrăznea să vină la bucătărie să ceară mâncare şi mergea în spatele bucătăriei la locul unde se adunau resturile de mâncare şi căuta acolo cu mâna în găleţile cu care duceam mâncarea la animale. El găsea acolo o bucăţică şi îi era destul. De multe ori l-am surprins şi i-am spus: „Frate Gherontie, de ce nu vii la bucătărie, că eu îţi dau mâncare? O porţie întreagă îţi dau!” Îmi răspundea: „Cuvioasă, este păcat să se arunce mâncarea, că sunt oameni săraci care nu au ce mânca. Păstraţi mâncarea pe care vreţi să mi-o daţi mie şi daţi-o la săraci, că eu m-am săturat de aici!”

În încăperea din pod, unde îl cazam pe Cuviosul, erau două mese mari pe care călcam. Când venea la Mănăstirea Dealu, îi puneam o plapumă peste una dintre ele şi acolo se ruga în genunchi şi apoi se culca, învelit cu o pătură.

Într-o seară, după slujbă, am mers în călcătorie şi am deschis încetişor uşa, pentru că l-am auzit rugându-se Vecernia cu voce tare. L-am văzut atunci ridicat o jumătate de metru deasupra mesei pe care se ruga. Am ieşit, iar când ne-am întâlnit mi-a spus să nu zic nimănui ce am văzut…
Erau multe maici care aveau evlavie la Cuviosul şi de multe ori povesteam despre el, despre pătimirile lui avute după ce a fost scos din mănăstire. Şi alte maici mi-au spus că l-au văzut ridicat de la pământ în timpul rugăciunii. Un mare sfânt!

(Monahia Veronica Cojocaru)

Sursa: cuviosulgherontie.com