Un sihastru trăia în adâncul pustiului de treizeci de ani. Mâncarea lui era o buruiană oarecare ce crestea în acea pustie. Mai târziu a început a gândi și a grăi în sine, zicând: "În zadar mă necăjesc de atâția ani aici, în această pustie și nu mănânc decât această buruiană; și nici o descoperire sau vedenie în vis sau aievea nu văd, sau nici o minune n-am făcut, precum făceau alți părinți înainte de mine. Ci mai bine să las această pustie fără de nici un folos și să ies în lume, că și acolo cel ce vrea să se mântuiască, se mântuiește..."

Aceasta gândind el și vrând să plece din pustie în lume, i s-a arătat îngerul Domnului și, stându-i înainte, i-a zis: "Ce vrei să faci, bătrânule? Pentru ce primești în inima ta acele gânduri și sfaturi vrăjmășești? Adică, pentru că nu faci minuni, să ieși în lume? Dar ce minune mai mare decât aceasta dorești, că de atâția ani trăiești aici în această pustie și Dumnezeu te hrănește, te întărește, te păzește și nimic nu-ți lipsește ca și unuia din lavră? Deci, pentru ce te supui sfatului vrăjmașului? De acum să nu te mai supui gândurilor și sfatului vrăjmășesc și șezi aici, în acest loc până la sfârșitul tău, și te roagă Lui Dumnezeu ca să-ți dea smerenie și răbdare." 

Iar el, fiind întărit de sfatul îngerului, a petrecut acolo toată vremea vieții sale și s-a mântuit.