Florile înfloresc și atunci când nu le privește nimeni. Pomii dau roade fără să întrebe cine le mănâncă... Când oamenii devin oameni unii pentru alții, se deschide cerul peste pământ. Doar iubirea naște iubire... Iartă, iubește, bucură-te! Fiecare zi este o floare dăruită Lui Dumnezeu. Moment de recunoștință pentru darul vieții, pentru părinți, profesori, prieteni, oameni providențiali care au apărut pe Cale... Hristos Domnul să ne dăruiască tuturor ceea ce este de folos sufletului și trupului spre mântuire! 
 

Viața înseamnă salturi cu parașuta încrederii, înseamnă riscul succesului, înseamnă să cazi și să te ridici, înseamnă alpinism de dorințe, realizări ce te înjosesc, înfrângeri care te înalță.

Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, apoi iartă-te! Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea! Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Un om valorează atât cât iubește. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos.  

Poți salva viața cuiva astăzi: cu o privire, cu un cuvânt, cu o atingere, cu o faptă... Când cazi, încearcă din nou. Și din nou. Mai sunt multe lucruri de făcut! Te întrebi pentru ce să lupți? Pentru tot! Pentru viață! Sunt atâtea minuni în jurul tău care așteaptă să le descoperi! Dacă ți-ai petrece mai puțin timp plângându-te de viața ta, poate vei avea mai mult timp să te bucuri de ea...

Multe din mâhnirile noastre esențiale vin din imposibilitatea sau neștiința de a închide uși: uși ale trecutului. Înăuntrul nostru e mereu curent. Ba ușa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uși, sute de geamuri, în funcție de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Ușile marilor noastre iubiri, ușile marilor dezamăgiri, ușile rănilor, ușile răutăților, ușile mândriei, ușile... ușile... Ferestrele curiozității, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinței, ferestrele... Nu închidem ușile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiți sau cu lecția de viață învățată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Adeseori ne domină ceea ce simțim, nu ceea ce gândim. Ne întoarcem în trecut pentru a-l înțelege, pentru a-l bandaja cu iertare, binecuvântare și iubire și pentru a-l tămădui cu Hristos Euharistic. Dacă nu învățăm să închidem ușile trecutului, nu vom vedea cealaltă ușă ce ni se deschide îmbietor în față și ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranța că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea...

Dacă n-aș fi fost acolo, dacă n-aș fi spus asta, dacă n-aș fi dorit, dacă n-aș fi fost orbit, dacă aș fi înțeles de ce, dacă aș fi avut răbdare, dacă... și tot așa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oțeti, ofili. Ținem ușile și ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple și ne vine greu să credem că timpul nu se oprește în loc. Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli. Chiar dacă au fost momente în care am cugetat, fără a acționa evident, nădejdea și rugăciunea sunt telefonul cu care îl ținem pe Doamne atent. Ieri eram inteligent, așa că am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt înțelept, așa că mă schimb pe mine!

Și lacrimile sunt rugăciuni... Ele călătoresc la Dumnezeu, atunci când nu putem vorbi.

(Părintele Hrisostom Filipescu)