Mai demult, în vremuri grele, măcinate de război,
O familie săracă, ortodoxă ca și noi,
Se târa de azi pe mâine, viețuind cu ce putea,
Încercând ca să reziste cu puținul ce-l avea.
 

Pentru ei cuvântul "carne" nu era în dicționar;
Se hrăneau mai mult cu turte și cartofi făcuți în jar,
Dar și-aceștia cu măsură, rupți în bucățele mici,
Ca să ia o bucățică fiecare din pitici.
 

Noi acum nu știm ce-i foamea, grași cum suntem și sătui.
Cu dulapurile pline, nici nu știm ce-nseamnă "nu-i"...
Ne-a ferit de-aceste vremuri Domnul Iisus Hristos,
Însă noi, drept mulțumire, nici nu-I mulțumim frumos.
 

Deci, în casa cu pricina, copilașii-aceia mulți,
Ca în vreme de restriște, umblau jerpeliți, desculți,
Însă buna lor măicuță avea sfântul obicei
De a nu lăsa lipsită candeluța de ulei.
 

Fiindcă pe Preasfânta Maică tare mult O mai iubea,
Căndeluța la icoană zi și noapte îi ardea;
Știu, în mințile vioaie v-a-ncolțit deja un gând:
Dar de unde-avea femeia untdelemnul scump oricând?
 

Ei... pe coastele-nsorite de pe insule grecești
N-o să vezi porumb și sfeclă, dar măslini o să găsești;
Și, deși măslinii ăștia nu sunt nu știu ce copaci,
Cu vreo doi sau trei în curte, untdelemnul tu ți-l faci. 
 

Însă, draga de femeie, consumând neîncetat
Cu icoana Maicii noastre, pân' la urmă s-a gătat;
Și era pe cinșpe august Sfânta Adormire-a Ei,
Iar femeia printre lacrimi a văzut că nu-i ulei.
 

Mai avea puțin, acolo, ca să facă doi gogoși
Și să-și sature copiii, puradeii ei mucoși...
Deci, se duce la icoană, chinuită de-acest gând
Și întreabă Născătoarea, toată tristă, lăcrimând:
 

"Cum să fac, Măicuță Sfântă, ca să pot să Te cinstesc?
Iată, mâine-i Adormirea, iar ulei nu mai găsesc...
Dacă-ți pun în căndeluță picătura de ulei,
Mâine, când o fi la masă, ce le dau la puii mei?"
 

Când privește spre icoană, ochii Maicii strălucesc,
Deci, din ochii celeilalte, lacrimile șiroiesc...
"Nu, Măicuța mea Preasfântă, chiar de-o fi să și murim,
De cinstita-ți Adormire cum putem, noi Te slăvim!"
 

Și cu mâna tremurândă varsă ultimul ulei
Peste cel din căndeluță, după sfântul obicei...
Noaptea trece liniștită, dar în zorii încă reci
Se trezește de strigarea: "SLAVĂ DOMNULUI ÎN VECI!"
 

"Ce să fie, se întreabă, ce-au pățit ai mei copii,
Ce sunt strigătele astea, râsete și bucurii?"
Când se duce ca să vadă, de emoții cade jos...
Ea o laudă cu lacrimi pe Măicuța Lui Hristos!
 

Toată pivnița e plină de mâncăruri fel de fel,
De pastramă afumată din cărniță de vițel,
De scrumbie pusă-n sare, care ține ani întregi,
De brânzeturi ce mănâncă numai împărați și regi.
 

Plin e beciul cu făină, cu butoaie de ulei,
Bogăție de bucate, abundență... câtă vrei!
Să continui? Nu e cazul. Sper c-ați înțeles și voi
Că Iisus și Maica Sfântă nu rămân datori la noi!
 

Risipiți, când este vorba despre Bunul Dumnezeu,
Dați în stânga și în dreapta, cum vă dă și El mereu!
La icoană căndeluța să vă ardă ne'ncetat,
Cum se-ntâmplă în minunea despre care ați aflat.
 

Și să nu uitați un lucru: numai oamenii cei buni
Pot să aibă bucuria de-a vedea chiar și minuni.
Dumnezeu să vă ajute fapta bună s-o-mpliniți
Și cu inima la Ceruri toată viața să trăiți!