Când eram mic, la Mădei, eram cu tata în altar de la 3 ani. Stăteam cuminte pe o băncuță, desenam sfinți cu pixul pe pomelnice, cântam cu glas incredibil de subțire (mai e și azi caseta cu mine la 4 ani cântând "Tatăl nostru" și "Miluiește-mă, Dumnezeule!") De la 5 ani, după ce am învățat să citesc de la soră-mea dintr-a-ntâia, tata îmi dădea un Liturghier vechi și foarte rufos din care citeam Rânduiala Sfintei Împărtășiri. Așa am învățat-o pe de rost. Citeam Apostolul în mijlocul Bisericii. Aveam niște pantofi de piele întoarsă cu 3 numere mai mari, cu vată în vârf, să nu cadă. Eram mai mic decât analogul pe care stătea Apostolul. 
În Altar, paraclisier era un moșneag isihast, Toader Albei, foarte înalt și foarte slab, nefiresc de lung. Parcă era din icoană. 
Omul ăsta era ca un abur. De o discreție infinită, pășea imaterial prin sacristie, pregătea totul perfect, știa fiecare moment al slujbelor. În rest, era drept în genunchi, ca o stană de piatră, ca o icoană desprinsă din fresca veche. Nu clipea. Ochii priveau undeva dincolo de ziduri, în Lumina Împărăției Lui Dumnezeu. Nu l-am văzut zâmbind sau râzând niciodată. Nu vorbea decât în șoaptă. Înțelegea din priviri ce voia tata. 
La epicleză, când tata ridica mâinile către cer și chema Duhul Sfânt peste Daruri, ochii omului ăsta se inundau de lacrimi. Nu suspina, nu se crispa. Doar ochii slobozeau zeci de lacrimi. 
Pentru mine, un copilaș de câțiva ani, era o arătare stranie. Îl respectam, îmi era oleacă frică de el, doar când mă privea îmi îngheța inima. Tata îmi zicea că deseori cerceta pustnicii din munți, cărora le ducea mâncare. 
Odată, la sfârșitul Liturghiei, mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat: "De ce plângeți în timpul invocării Duhului Sfânt?"
Moșul ascet m-a privit îndelung. A trecut cu ochii prin mine și mi-a zis: "Acum mulți ani, aflându-mă la Liturghie, când preotul a ridicat mâinile către cer, am văzut oștirile îngerești slujind, și Mielul Hristos frângându-se pe Cruce, și o lumină, și o dulceață de negrăit, de milioane de ori mai frumoase decât lumea toată, mi s-au picurat în inimă. Și de atunci toată viața mea e un dor nestins, sfâșietor, de a mai simți măcar o clipă acea dulceață și acea lumină mai presus de lume. Nimic în lumea asta nu se compară cu o clipă de Rai! Și când vine Sfânta Jertfă, îmi aduc aminte de acea clipă și ochii nu mă mai ascultă, ci răspund doar inimii.

(Părintele Ioan Istrati)