Știm noi, oare, ce e dorul de Biserică?

Dimineață am fost să spovedesc și să împărtășesc o bătrânică, Maria. E oarbă complet, nu mai vede nici lumina. Avea ușa deschisă. 

-Vai, mămăiță, ai înghețat de frig, așteptându-mă! 
-Da, părinte, nu scrie la Carte: "Deschideți, căpetenii, porțile voastre, ca să intre Împăratul slavei?" 

Zâmbesc, flatat. 

-Împăratul e Hristos, pe care Îl porți mata și-L dăruiești lumii. 

Mă minunez de vederea teologică a băbuței.

Îi zic: 

-Ai pe cineva pe care îl urăști, cu care nu vorbești? 
-Apăi, părinte, eu sunt ca un copil mic de tot, am nevoie de toate, cum să mă mai supăr? Le sărut mâinile la toți.

Bătrânica prinde a plânge. Îmi strânge mâna și mi-o umple de lacrimi. Ochii ei s-au deschis spre lumea Lui Dumnezeu și au devenit izvoare de lacrimi.

-Părinte, marea mea durere nu e întunericul, nu e faptul că mă lovesc de toate cele. E suferința că nu mai pot ajunge în Locul cel Sfânt.

I-am zis: 

-Voiai să mergi la Ierusalim, în Țara Sfântă?
-Da, părinte, la Ierusalimul sfânt, la Sfânta Biserică, acolo unde e mormântul Mântuitorului, Sfânta Masă, acolo unde Iisus se jertfește pentru noi.

Mă minunez de adâncul cunoștinței din inima ei. Bătrâna din întuneric e mai luminoasă decât mulți dintre noi.

-Părinte, mi-e dor să sărut sfintele icoane, să simt foșnetul de aripi de înger...

O îmbrățișez pe bătrânică: 

-Să te rogi, mămăiță, și pentru mine. 
-Da, părinte, nu e zi de la Dumnezeu să nu vă pomenesc. 

De asta mă salvează Domnul din atâtea curse viclene.
Mulțumim Lui Dumnezeu că mai avem așa oameni. Când vor închide ochii, praful și pulberea...

(Părintele Ioan Istrati)