*De multe ori, rugăciunea pe care o facem noi nu este la măsura la care trebuie să fie, iar Dumnezeu, știind mai bine ce ne este nouă de folos, nu ne dă ceea ce-I cerem. Ne dă, însă, posibilitatea să stăruim în rugăciune și e bine să stăruim și să nu ne pierdem nădejdea. Cândva tot ne ajută Dumnezeu și, dacă nu ne ajută cum vrem noi, ne ajută cum știe El să ne ajute. Oricum, faptul de a te ruga Lui Dumnezeu este un câștig.
Te părăsește duhul rugăciunii când ești sătul de rugăciune. Eu cunosc oameni care ajung să se sature de rugăciune, pentru că se roagă nepotrivit, neechilibrat, se obosesc în rugăciune. Duhul rugăciunii trebuie menținut și insistat pentru el, dar nu așa, cu „hei-rup”, ci cu echilibru.

Totdeauna am privit lucrurile în perspectiva naturii. Nu vezi în natură niciun salt: totul merge lin, totul merge echilibrat, liniștit, la timpul său. Așa trebuie să se încadreze și omul în viața duhovnicească: cu nădejdea în Dumnezeu, cu siguranța mai-binelui, cu angajare pentru mai bine.

*Gelozia e patimă grea, dragă! Și, ca toate patimile, nu are leac decât dacă îți recunoști boala. Ea vine ca un tăvăluc peste tine și întotdeauna pornește de la o neîncredere. Dar nu începe de la neîncrederea în celălalt, Ci de la neîncrederea în Dumnezeu, în ce a pus El în tine și în legătura cu omul de lângă tine. Nu vorbesc de o nepăsare sau de o orbire, dragă, nu! 
Una e să afli că omul nu e corect cu tine și să vezi mai apoi cum rezolvi situația și alta e să vezi ceva acolo unde nu este decât părerea ta venită din ispită. 
Gelozia face mereu 3 victime: omul bănuit (dar care e nevinovat), omul considerat a fi în legătură cu omul pus la zidul defăimării și cel mai chinuit dintre toți: omul este chiar cel sub patimă.
Distrugere mare în pacea familiei aduce aceasta boală a sufletului!
Despătimirea va veni prin recunoaștere, asumarea bolii, rugăciune, spovedanie curată și lupta cu gândurile. 
Când iubeşti pe cineva, îi adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău, nu vezi răul acolo unde nici nu există.
Și nu uita, credinţa noastră este o credinţă despovărătoare, deci o credinţă mântuitoare şi este izvor de bucurie şi de nădejde. 
Cine are credinţă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, indiferent de orice i se întâmplă, se vede pacea din jurul acelui om.
Omul acela odihnește pe ceilalți, fără ca el să știe. Acela are roadele credinţei, adică: nădejde, iubire, bucurie, pace, linişte sufletească; acela merge pe calea fericirii.
Prin gânduri ne înălțăm și tot prin gânduri ne coborâm. Dacă ocrotim în mintea noastră gândurile rele – scădem, iar dacă înmulțim gândurile cele bune – ne ridicăm!

(Părintele arhimandrit Teofil Părăian)