Știți că lui Steinhardt, după închisoare, i-au dat drumul în Occident. Dar s-a întors înapoi, după ce a stat o lună de zile într-o mănăstire catolică. Și starețul de acolo i-a zis: „Uite, dă-ne declarație că rămâi la noi...” Și Steinhardt a refuzat.
El avea rudenii la Paris; putea să rămână acolo. La Londra, tot așa. Nu s-a lăsat impresionat, a venit în țară. Și le spuneam la securiști:
„Voi îi dați cu piciorul?” La securiștii de la Lăpuș le-am zis: „Lui Steinhardt îi port eu de grijă, nu voi! Vă rog să nu vă mai aud mârâind!” […]
Steinhardt a avut o moarte absolut creștinească. Am mers de la Rohia la Baia Mare, unde avea niște cunoștințe, și i s-a făcut rău pe drum de mai multe ori; avea probleme cu inima, cu stomacul, cu plămânii, cu intestinele. I s-a făcut rău și atunci am mers la spital, în Baia Mare.
După ce l-au internat, Steinhardt l-a rugat pe prietenul care era cu el: „Te rog să-mi dai lumina – era în noptiera de la patul de spital – și să mi-o aprinzi!” I-a aprins lumânarea. „Dă-mi cartea de pe noptieră” – cartea de rugăciuni.
„Citește-mi rugăciunile pentru sfârșitul vieții.”
Era perfect lucid. Prietenul lui i-a citit rugăciunile.
„Acum închide cartea și pune-o la loc!” Și a închis ochii Steinhardt și a murit. Acesta nu este un semn că a fost primit de Dumnezeu?

El spunea: „Domnule, pentru mine, Dumnezeu, Iisus Hristos, este prezent aici, acum. Pentru mine, Hristos nu este o persoană istorică, Care a trăit acum 2 000 de ani.
Nu!
Pentru mine Hristos este prezent, este actual!”

Așa era el.