"Eu voi pleca şi nu mă voi mai întoarce, dar duhul meu rămâne aici cu voi, în Biserica Mică a mănăstirii Brâncoveanu, la icoana Maicii Domnului din stânga altarului. Orice necazuri veţi avea, spuneţi-le în faţa icoanei şi eu vă voi ajuta...” - au fost cuvintele pe care monahia Pahomia le-a relatat exact cum le-a auzit de la părintele Arsenie Boca.
 

"Mă, după ce mor, să mă strigați, că eu am „clopoţel” şi vă aud. Spuneți şi la alţii, ca atunci când dau de un necaz, să zică de nouă ori Tatăl Nostru.

Asta mi-a fost  toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care Dumnezeu m-a înzestrat cu daruri – deşi eu am fost nevrednic. Pentru asta am fost solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea Lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin."

Gheorghe Vâlcea (tâmplarul) a fost ultimul care a ieşit din groapă când a fost îngropat Părintele Arsenie Boca. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut, nu vedea nimic, din pricina lacrimilor.
Apoi, zilele s-au scurs şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Exact aşa cum îi spusese lui Gheorghe Vâlcea, că din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.
Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou.
 A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhov­nic - "să vii la mor­mânt!" Şi-a ve­nit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bă­trâneţile l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă.
Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la mănăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.
M-au chinuit întreaga viaţă, mai bine de douăzeci de ani, dar, din momentul acela, părintele m-a vindecat. Drept spusese că de dincolo mă va putea ajuta mai uşor.
De atunci nu s-au mai despărţit. Nea Gheorghe Vâlcea îi vorbeşte mereu. Când sculptează în micul lui atelier, acolo unde au stat la taifas zile în şir, când lucrează prin grădină sau când stă, pur şi simplu, gân­dindu-se. Atunci, în ceasurile ace­lea de linişte, când cugetul devine mai subţire şi mai sprin­ten, simte prezenţa părintelui Arsenie.

"Vorbesc atunci cu el, aşa cum vorbesc acum cu dum­nea­voastră. Şi-l simt. Ştiu că mă ascultă şi mă vede. Atunci se aprinde-n mine focul pe care mi l-a lăsat şi care nu o să se stingă decât în clipa când vom fi din nou împreună. Pentru că pe părintele l-am iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Şi nu o să am pace până când nu-l voi reîntâlni. Din nou. Dincolo. Aşa cum mi-a pro­mis".